Lucian Parfene
În dimineaţa acelei zile aşteptam fericit să se întoarcă mama de la magazinul Moldova cu baterii pentru aparatul de radio. Şi nu numai speram eu să-mi găsească şi o baterie de nouă volţi pentru jucăriile mele. Dădeam tîrcoale prin sufragerie privind cu jind pe dulap unde vreo trei banane stateau liniştite la copt. De s-ar coace mai repede. Afară începuse parcă să ningă uşor cînd a sunat telefonul. Am răspuns eu. Era tanti Paraschiva de la Bucureşti. "Ce faceţi? La voi e bine?" "Da, e bine?" "Da-mi-o pe mama sau pe bunica..." "Da ce s-a întîmplat ceva?" "N-aţi văzut la televizor? L-au împuşcat pe Milea?" "Televizor la ora asta?" "Cine e Milea... "Auzi i-a dă-o tu pe bunica..."
Cu o seară înainte auzisem eu la radio Vocea Americii sau Europa Liberă nu mai ştiu că mereu una se auzea şi alta era buruiată că la Timişoara lumea s-a răsculat, că sunt sute de morţi... auzisem împuşcăturile de... Ascultam şi eu ca tot omul noaptea în pat radioul cu sonorul dat la minim ca să nu se audă la vecini. Practic dormeam cu el lîngă ureche şi eram ca să zic aşa un pic informat. Cel mai mult îmi plăceau emisiunile de ştiinţă şi atunci cînd se citeau scrisori din România. Îmi plăcea că spuneau şi cum acestea ieşiseră peste graniţă cum le ascunseră expeditorii. Dar cel mai mult îmi plăcea cînd citeau poezii. Asta pentru că erau altfel decît cele pe care le găseam în manuale sau în biblioteci. Aşa auzisem şi de Mircea Dinescu. "Hîrşi şi hîrşi şi hîrşi şi hîrşi n-avem oi da avem urşi..., "vine haplea dă cu lingura prin sate, mătură biserici pe nerăsuflate..." şi multe altele pe care le-am uitat de mult.
Interesant a fost că, cu o zi înainte m-a trimis bunicu să cumpăr pîine caldă de la cuptorul din Podu Roş - era singurul loc din oraş de unde puteai cumpăra pîine proaspătă - şi cum stăteam eu la rînd aşteptînd să mai scoată o nouă tranşă - am tras cu urechia la ce vorbeau oamenii din faţa mea. Păreau veseli, şuşotind aproape cu glas tare despre Timişoara. "Nu cred că o să mai dureze mult. E gata. Ai auzit aseara la Vocea Americii? Pică să ştii..." Simţem şi eu alături de ei ba mai mult ascultasem toata emisiunea şi eram aşa de bine informat că tare m-aş fi băgat şi eu în conversaţie dar... ca să zic aşa eram prea mic... printre pensionari de la rînd şi în plus mi s-a părut şi nepoliticos... ce mai... nu dădeam bine.
După discuţia telefonică cu Bucureştiu, bunica, puţin îngrijorată, s-a dus în bucătărie să supravegheze borşul iar eu înapoi în sufragerie de unde priveam pe fereastră fulgii, trecătorii, păsărelele... de să zicem că eram un pic mai plictisit sau poate visător... cînd un tînăr de la scara de vizavi a apărut pe balcon într-un tricou glaben şi a început să urle în gura mare. "Deschideţi televizoarele! Deschideţi televizoarele!"
L-am deschis. Vreo două minute am rămas uimit de faptul că la ora aceea televiziunea avea program apoi încă un minut m-am minunat de faptul că steagurile nu au stemă ci o gaură. O fi vreo piesă de teatru cu revoluţia de la 1848. De... Caramitru părea foarte hotărît şi dacă stau bine să mă gîndesc parcă îl văzusem cu o seara sau două înainte recitînd omagii partidului. Şi totuşi aud numele lui Mircea Dinescu apoi Dictatorul a fugit. Am fugit şi eu în bucătărie strigînd în gura mare... "A fugit Ceauşescu veniţi la televizor! "În clipa aceea a intrat şi mama pe uşă spunînd că a găsit baterii şi că mi-a mai luat ceva frumos, să vin să probez. "Mamă a fugit Ceuşescu!" "Taci mai copile să nu te audă careva. Cine a fugit? Ei da...? Bine acum hai probează flaneluţa asta să văd cum îţi stă..." Hai la televizor repede că-i de jale", a strigat şi bunicu. Toată familia stătem ciorchine cu ochii holbaţi. Am stat aşa vreo 2 zile. Mai tîrziu mama îşi amintea că mergînd prin magazin a observat că la un moment dat oamenii începuseră să se rărească pînă cînd a constatat că la raionul de încălţăminte era singură. Nici macar vînzătoarele nu se mai vedeau. Asta în plin sezon de cumpărături. "Unde fuge lumea asta !? O fi cutremur, nu l-oi fi simţit eu?" se întreba mama retoric. Răspunsul l-a aflat abia la ieşirea din magazin cînd a dat nas în nas cu un cetăţean care cînta de zor la acordeon. Versurile sunau cam aşa " A fugitîîî dictatorul, se răscoală-acum poporul... măi măi..."
"Ieşiţi afară din case..." spuneau la televizor am ieşit doar eu şi cu bunica. Cei mai curajoşi. Pe mama o dureau picioarele şi-i era frig iar bunicu a zis că nu merge, el nu se amestecă cu gloata, şi oricum avea de tăiat curcanul cumpărăt în dimineaţa aceea din Hală de... un domn... Am ajuns exact la timp la Casa Pătrată, sediul Consiliuli Local, mai exact, chiar în momentul cînd un revoluţionar aflat în balconul C.C-ului, arunca plin de mîndrie un televizor. Mai bine mi-l dădea mie decît să-l arunce...of.... cred că era color.... Mulţimea urla fericită. Au urmat apoi două tablouri mari cu el şi ea cărora li s-a dat foc, apoi au ars steagurile roşii ale partidului comunist. Prin mulţime am mai zărit vreo cîţiva vecini ba şi nişte foşti colegi de clasă din 1-4. Bunica a schimbat şi ea cîteva amabilităţi, ba chiar am şi strigat şi noi ce se striga în piaţă, "Jos Tiranu!, "Jos Dictatoru!", "Ole, ole Ceuşescu nu mai e..." E he, he... Să vă spun drept era ca să zic aşa... frumos. Dar m-am plictisit repede şi bunica de altfel. Era mai interesant la televizor oricum aici spectacolul cam trecuse. Nu se mai arunca nimic, şi lumea începuse să cam plece. În cele din urmă bunica m-a înşfăcat de mînă şi m-a luat acasă. "Hai... acasă băiete, că aici nu-i de noi." O parte dintre manifestanţi plecaseră spre poliţia municipiului să o ia cu asalt cică să le dea arme. Tare aş mai fi mers şi eu da de... Trecînd printre oamenii adunaţi în spatele casei Dosoftei am văzut o grămăjoară roşie de carnete de partind care aredeau mocnit. "Bunica nu-l arunci şi tu în foc ?, i-am spus. Nu-l avea la ea... de fatalitate...
Am mai primit în ziua aceea încă două telefoane de la rudele noastre de la Bucureşti unul că sunt bine altul că se trage apoi... adio legătură.
După vreo zi şi o noapte de stat în faţa ecranului am ieşit cu băieţii la fotbal. Mai exact am jucat "pătrăţica" în spatele blocului pînă cînd a început diversiunea cu teroriştii cu lunetiştii de pe Palatul Culturii, că atacă tipografia, că apa-i otrăvită aşa că ne-au luat părinţii pe toţi acasă. Pentru orice eventualitate desigur....
.............
voi reveni...
În dimineaţa acelei zile aşteptam fericit să se întoarcă mama de la magazinul Moldova cu baterii pentru aparatul de radio. Şi nu numai speram eu să-mi găsească şi o baterie de nouă volţi pentru jucăriile mele. Dădeam tîrcoale prin sufragerie privind cu jind pe dulap unde vreo trei banane stateau liniştite la copt. De s-ar coace mai repede. Afară începuse parcă să ningă uşor cînd a sunat telefonul. Am răspuns eu. Era tanti Paraschiva de la Bucureşti. "Ce faceţi? La voi e bine?" "Da, e bine?" "Da-mi-o pe mama sau pe bunica..." "Da ce s-a întîmplat ceva?" "N-aţi văzut la televizor? L-au împuşcat pe Milea?" "Televizor la ora asta?" "Cine e Milea... "Auzi i-a dă-o tu pe bunica..."
Cu o seară înainte auzisem eu la radio Vocea Americii sau Europa Liberă nu mai ştiu că mereu una se auzea şi alta era buruiată că la Timişoara lumea s-a răsculat, că sunt sute de morţi... auzisem împuşcăturile de... Ascultam şi eu ca tot omul noaptea în pat radioul cu sonorul dat la minim ca să nu se audă la vecini. Practic dormeam cu el lîngă ureche şi eram ca să zic aşa un pic informat. Cel mai mult îmi plăceau emisiunile de ştiinţă şi atunci cînd se citeau scrisori din România. Îmi plăcea că spuneau şi cum acestea ieşiseră peste graniţă cum le ascunseră expeditorii. Dar cel mai mult îmi plăcea cînd citeau poezii. Asta pentru că erau altfel decît cele pe care le găseam în manuale sau în biblioteci. Aşa auzisem şi de Mircea Dinescu. "Hîrşi şi hîrşi şi hîrşi şi hîrşi n-avem oi da avem urşi..., "vine haplea dă cu lingura prin sate, mătură biserici pe nerăsuflate..." şi multe altele pe care le-am uitat de mult.
Interesant a fost că, cu o zi înainte m-a trimis bunicu să cumpăr pîine caldă de la cuptorul din Podu Roş - era singurul loc din oraş de unde puteai cumpăra pîine proaspătă - şi cum stăteam eu la rînd aşteptînd să mai scoată o nouă tranşă - am tras cu urechia la ce vorbeau oamenii din faţa mea. Păreau veseli, şuşotind aproape cu glas tare despre Timişoara. "Nu cred că o să mai dureze mult. E gata. Ai auzit aseara la Vocea Americii? Pică să ştii..." Simţem şi eu alături de ei ba mai mult ascultasem toata emisiunea şi eram aşa de bine informat că tare m-aş fi băgat şi eu în conversaţie dar... ca să zic aşa eram prea mic... printre pensionari de la rînd şi în plus mi s-a părut şi nepoliticos... ce mai... nu dădeam bine.
După discuţia telefonică cu Bucureştiu, bunica, puţin îngrijorată, s-a dus în bucătărie să supravegheze borşul iar eu înapoi în sufragerie de unde priveam pe fereastră fulgii, trecătorii, păsărelele... de să zicem că eram un pic mai plictisit sau poate visător... cînd un tînăr de la scara de vizavi a apărut pe balcon într-un tricou glaben şi a început să urle în gura mare. "Deschideţi televizoarele! Deschideţi televizoarele!"
L-am deschis. Vreo două minute am rămas uimit de faptul că la ora aceea televiziunea avea program apoi încă un minut m-am minunat de faptul că steagurile nu au stemă ci o gaură. O fi vreo piesă de teatru cu revoluţia de la 1848. De... Caramitru părea foarte hotărît şi dacă stau bine să mă gîndesc parcă îl văzusem cu o seara sau două înainte recitînd omagii partidului. Şi totuşi aud numele lui Mircea Dinescu apoi Dictatorul a fugit. Am fugit şi eu în bucătărie strigînd în gura mare... "A fugit Ceauşescu veniţi la televizor! "În clipa aceea a intrat şi mama pe uşă spunînd că a găsit baterii şi că mi-a mai luat ceva frumos, să vin să probez. "Mamă a fugit Ceuşescu!" "Taci mai copile să nu te audă careva. Cine a fugit? Ei da...? Bine acum hai probează flaneluţa asta să văd cum îţi stă..." Hai la televizor repede că-i de jale", a strigat şi bunicu. Toată familia stătem ciorchine cu ochii holbaţi. Am stat aşa vreo 2 zile. Mai tîrziu mama îşi amintea că mergînd prin magazin a observat că la un moment dat oamenii începuseră să se rărească pînă cînd a constatat că la raionul de încălţăminte era singură. Nici macar vînzătoarele nu se mai vedeau. Asta în plin sezon de cumpărături. "Unde fuge lumea asta !? O fi cutremur, nu l-oi fi simţit eu?" se întreba mama retoric. Răspunsul l-a aflat abia la ieşirea din magazin cînd a dat nas în nas cu un cetăţean care cînta de zor la acordeon. Versurile sunau cam aşa " A fugitîîî dictatorul, se răscoală-acum poporul... măi măi..."
"Ieşiţi afară din case..." spuneau la televizor am ieşit doar eu şi cu bunica. Cei mai curajoşi. Pe mama o dureau picioarele şi-i era frig iar bunicu a zis că nu merge, el nu se amestecă cu gloata, şi oricum avea de tăiat curcanul cumpărăt în dimineaţa aceea din Hală de... un domn... Am ajuns exact la timp la Casa Pătrată, sediul Consiliuli Local, mai exact, chiar în momentul cînd un revoluţionar aflat în balconul C.C-ului, arunca plin de mîndrie un televizor. Mai bine mi-l dădea mie decît să-l arunce...of.... cred că era color.... Mulţimea urla fericită. Au urmat apoi două tablouri mari cu el şi ea cărora li s-a dat foc, apoi au ars steagurile roşii ale partidului comunist. Prin mulţime am mai zărit vreo cîţiva vecini ba şi nişte foşti colegi de clasă din 1-4. Bunica a schimbat şi ea cîteva amabilităţi, ba chiar am şi strigat şi noi ce se striga în piaţă, "Jos Tiranu!, "Jos Dictatoru!", "Ole, ole Ceuşescu nu mai e..." E he, he... Să vă spun drept era ca să zic aşa... frumos. Dar m-am plictisit repede şi bunica de altfel. Era mai interesant la televizor oricum aici spectacolul cam trecuse. Nu se mai arunca nimic, şi lumea începuse să cam plece. În cele din urmă bunica m-a înşfăcat de mînă şi m-a luat acasă. "Hai... acasă băiete, că aici nu-i de noi." O parte dintre manifestanţi plecaseră spre poliţia municipiului să o ia cu asalt cică să le dea arme. Tare aş mai fi mers şi eu da de... Trecînd printre oamenii adunaţi în spatele casei Dosoftei am văzut o grămăjoară roşie de carnete de partind care aredeau mocnit. "Bunica nu-l arunci şi tu în foc ?, i-am spus. Nu-l avea la ea... de fatalitate...
Am mai primit în ziua aceea încă două telefoane de la rudele noastre de la Bucureşti unul că sunt bine altul că se trage apoi... adio legătură.
După vreo zi şi o noapte de stat în faţa ecranului am ieşit cu băieţii la fotbal. Mai exact am jucat "pătrăţica" în spatele blocului pînă cînd a început diversiunea cu teroriştii cu lunetiştii de pe Palatul Culturii, că atacă tipografia, că apa-i otrăvită aşa că ne-au luat părinţii pe toţi acasă. Pentru orice eventualitate desigur....
.............
voi reveni...
